Mic comentariu catehetic la Osea 14,1-9 (II)

14,2 Aduceți cu voi cuvinte de căință și întoarceți-vă la Domnul. Spuneți-I: „Iartă toate nelegiuirile, primește-ne cu bunăvoință, și Îți vom aduce, în loc de tauri, lauda buzelor noastre.”

1. Scriptura ne învață că actul pocăinței sau al întoarcerii la Dumnezeu nu stă numai în a ne hotărî să nu mai facem păcat, ci e nevoie și de o întâlnire personală cu Dumnezeu în rugăciune. De fapt, în Scriptură vedem că Dumnezeu dorește ca oamenii să intre în comuniune directă, personală cu El, și nu doar să-I fie ascultători „de la o distanță”. Noi nu ne raportăm la Dumnezeu ca la o lege morală absolută, impersonală, pe care noi o îndeplinim dar n-o putem cunoaște personal, ci ca la o persoană. De aceea, când ne pocăim, e nevoie să „aducem cu noi cuvinte de căință” și ne punem față în față cu Dumnezeu, cerându-ne iertare pentru ce am făcut, pentru că așa se raportează de la persoană la persoană — prin cuvinte.

2. Dumnezeu știe că păcatul este însoțit de apatie spirituală, de aceea ne cheamă El Însuși la pocăință ori de câte ori cădem în păcat, iar prin faptul că ne cheamă la pocăință, avem siguranța că El ne va primi. Dar fiindcă Dumnezeu știa că noi nu știm cum trebuie să ne pocăim, după cum nu știm nici cum trebuie să ne rugăm (Rom. 8,26), ne-a și lăsat în Scriptură cuvinte prin care să ne putem ruga la El în pocăință pentru păcatele noastre. Astfel, deci, Dumnezeu ne ajută, pas cu pas, să ne pocăim de păcatele noastre și să ne întoarcem la El așa cum trebuie.

3. Atunci când ne pocăim, e nevoie să cerem ca Dumnezeu să ne ierte păcatele, deoarece nu suntem în stare să ni le ispășim singuri. Nelegiuirea noastră, odată săvârșită, rămâne pentru totdeauna un fapt istoric, ceea ce nu poate fi șters indiferent ce am face. Mai mult de atât, chiar dacă am trăi în desăvârșită neprihănire de la momentul pocăinței încolo, nu am fi făcut decât ceea ce eram datori să facem, deci nici așa nu am reuși să ne plătim datoria față de Dumnezeu din cauza păcatului. În plus, vina pe care o purtăm drept urmare a păcatului este infinită deoarece păcatul este o ofensă la adresa lui Dumnezeu, infinitul, Creatorul a toate, „vistierul bunătăților” după cum se afirmă într-o rugăciune ortodoxă, sorgintea oricărui bine, valoarea și bunătatea însăși. A păcătui împotriva lui Dumnezeu este mai grav decât a păcătui împotriva noastră înșine sau a oricărui om sau a oricărei ființe de orice fel. Așadar, numai Dumnezeu poate să facă ispășire pentru vina infinită pe care o purtăm din cauza păcatului — și a făcut-o în Isus Hristos, Omul-Dumnezeu, singurul bun, singurul drept, singurul nevinovat, cel neprihănit care S-a dat pe Sine drept preț de răscumpărare pentru toți oamenii (1Tim. 2,1-6), care este jertfa de ispășire pentru păcatele întregii lumi (1In 2,2).

4. Dumnezeu ne învață să-I cerem să ne primească cu bunăvoință. Din faptul că El Însuși ne îndeamnă să ne rugăm astfel, înțelegem că El vrea să ne asigure de bunăvoința pe care ne-o poartă. Această bunăvoință se extinde până-ntr-acolo încât ne primește în pofida imperfecțiunii și slăbiciunii pocăinței noastre. Deși suntem creștini și spunem că ne pocăim de păcatele noastre, ar trebui să recunoaștem — și o vom face, dacă suntem sinceri cu noi înșine — că pocăința noastră este întotdeauna imperfectă, lăsând mult, mult de dorit. Ne pocăim de un păcat și reușim o vreme să nu îl mai facem, ca apoi, în momente de slăbiciune sau neveghere, să ne trezim prinși din nou în capcana lui. De aceea, cred, Hristos S-a lăsat botezat de Ioan Botezătorul, al cărui botez a fost „spre iertarea păcatelor” (Mc. 1,4) — El a luat asupra Sa povara păcatelor noastre și „S-a pocăit” pentru noi. Nu S-a pocăit de păcatele Lui, evident, fiindcă n-avea păcat, ci S-a lăsat botezat întru pocăință pentru iertarea păcatelor noastre. Așadar, Dumnezeu ne primește cu bunăvoință pe baza „pocăinței” lui Hristos pentru noi. Cu alte cuvinte, nu este absolut nimic care să-L împiedice pe Dumnezeu să ne primească dacă ne vom întoarce la El, iar noi nu trebuie să ne lăsăm speriați întrebându-ne dacă ne-am pocăit cu adevărat, dacă Dumnezeu ne primește cu adevărat, dacă am vărsat suficiente lacrimi ș.a.m.d. Toată pocăință noastră este imperfectă, de aceea Hristos S-a pocăit pentru noi, ca noi să nu mai trebuiască ne punem astfel de întrebări ci să putem pur și simplu să fugim la Dumnezeu în libertate totală și în deplină siguranță că El ne va primi.

5. Dumnezeu vrea ca omul să se bucure de comuniune personală cu Creatorul său, iar întâlnirea dintre persoane are loc printr-un schimb de cuvinte. Din acest verset învățăm că scopul pocăinței este împăcarea noastră cu Dumnezeu și înălțarea laudelor la adresa Lui. În absolut toate lucrurile, Dumnezeu dorește și caută să se întâlnească față în față cu noi. Îmi amintesc un citat foarte profund: „Tu, Hristoase, care-i iubești pe cei ce Te răstignesc și-i răstignești pe cei ce Te iubesc.” De ce îi iubește Hristos pe cei care Îl răstignesc? Pentru că El dorește ca ei să se întoarcă la El în pocăință și să se bucure de viață veșnică. Dar de ce îi răstignește Hristos pe cei care Îl iubesc? Pentru ca ei tot timpul să trebuiască să se întoarcă cu fața spre El, să nu uite de El, să nu-L ignore atunci când le merge bine și să moară omul cel vechi din ei, care încă Îl urăște pe Hristos și care ar vrea să-L răstignească. Și pocăința e o modalitate prin care Hristos ne răstignește, pentru că înaintea pocăinței vine judecata și sentința din partea lui Dumnezeu împotriva noastră, spunându-ne: Sunteți vinovați! Ați păcătuit! Ați căzut prin nelegiuirea voastră! Prin astfel de cuvinte, Dumnezeu ne îndeamnă să ne suim pe crucea pocăinței, să recunoaștem că am greșit, să renunțăm la lucrurile păcătoase de care ne sunt lipite inimile, să ne spunem „Nu” nouă înșine și să ne întoarcem la El.

Advertisements