Mic comentariu catehetic la 1 Pet. 3,17-18

Căci este mai bine, dacă așa este voia lui Dumnezeu, să suferiți pentru că faceți binele decât pentru că faceți răul! Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Pet. 3,17-18).


(1) Atât în cap. 2, cât și în cap. 3, Petru îi îndeamnă pe cititorii lui să-și asume o anumită atitudine față de suferințele nedrepte prin care s-ar putea să treacă, după cum îngăduie Dumnezeu. În cel de-al doilea capitol, este vorba de felul în care un creștin trebuie să se raporteze la autoritățile politice actuale, cât și de slugi, robi, sclavi, care s-au converit la creștinism și care s-ar putea să se găsească acum sub autoritatea unor stăpâni necreștini. În cel de-al treilea capitol, este vorba de supunerea pe care soțiile trebuie să aibă față de soții lor, cât și de raportul creștinului față de orice rău sau necaz prin care s-ar putea să treacă, indiferent de sursa acestuia. Apostolul le spune clar: „Nu întoarceți rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemați: să moșteniți binecuvântarea” (1 Pet. 3,9).

(2) Atât când se adresează slugilor, cât și în cazul de față, argumentul lui Petru este același: Un creștin trebuie să rabde orice rău prin care ar putea să treacă și să nu întoarcă rău pentru rău, fiindcă acesta a fost exemplul lăsat de Isus Hristos. Îndemnându-i pe slugi, le spune: „Hristos a suferit pentru voi și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui” (1 Pet. 2,21). Iar în cazul de față, vorbind la modul general creștinilor indiferent de situația socială a acestora, le spune că „Hristos, de asemenea, a suferit” (1 Pet. 3,17). Hristos este propus ca exemplu de purtare, imperativ de urmat oricărui creștin.

(3) Exemplul lăsat de Hristos este acesta. În pofida suferințelor prin care trecea, El făcea bine oamenilor și mai ales prigonitorilor Săi. Am putea merge și mai departe și să spunem că Hristos a făcut bine oamenilor tocmai prin suferințele prin care trecea. Aici avem de-a face cu doctrina ispășirii, la care Petru face referire atunci când spune că Hristos a suferit odată „pentru păcate” (v. 17). Suferința lui Hristos nu a fost doar o simplă consecință firească a vieții pe care Și-a ales-o, nici nu a fost lipsită de semnificație providențială. Din contră, Hristos spune clar: „Tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!” (In 12,27). Suferința lui Hristos a fost pentru ispășirea păcatelor întregii omeniri (1 In 2,2).

(4) Suferințele lui Hristos au fost nedrepte. El a fost neprihănit și fără păcat, însă a luat asupra Lui pedeapsa și plata păcatelor celor nelegiuiți, în numărul cărora se află orice om. El a suferit pentru păcătoși pentru ca păcătoșii să fie aduși la Dumnezeu. Prin aceasta înțeleg că suferința lui Hristos — care cuprinde nu răstignirea și patimile, ci și moartea Lui în trup — a fost necesară pentru a da laoparte un obstacol care îi împiedica pe oameni să trăiască o viață cu Dumnezeu. Dacă nu intervenea Hristos, luând asupră-Și suferința și moartea ca pedeapsa cuvenită pentru păcat, omul nu putea fi împăcat cu Dumnezeu. Acum că a intervenit însă e posibilă o împăcare a omului cu Dumnezeu, realizarea căreia reprezintă scopul predicării Evangheliei (2 Cor. 5,19-21).

(5) Pentru ca suferința lui Hristos să reprezinte pentru creștin o pildă de urmat în orice situație, e nevoie ca suferința lui Hristos — sau, cu alte cuvinte, lucrarea de ispășire — să fie privită ca pe o realitate, ca pe un fapt real și desăvârșit, și nu doar ca pe o potențialitate. Altfel spus, Hristos chiar a ispășit păcatul întregii lumi, astfel încât Dumnezeu să nu îl mai țină în socoteală (cf. 2 Cor. 5,19). Suferința lui Hristos nu a fost doar primul pas spre iertarea păcatului omului, revenind acestuia din urmă datoria de a îndeplini o anumită condiție pentru desăvârșirea lucrării, ca și cum păcatul unui om nu este iertat de Dumnezeu decât dacă acesta și crede în evanghelie și se pocăiește. Din contră, lucrarea lui Hristos este desăvârșită, este un fapt, iar aspectul de pildă al acestei lucrări constă în fapticitatea ei. Dacă spunem că nu este un fapt — de pildă, dacă spunem că Hristos a suferit doar pentru cei care urmau să devină creștini —, atunci nu ar mai exista motiv pentru care creștinul să rabde suferințele pricinuite de cel necredincios.

(6) Prin aceste cuvinte, Petru ne propune o anumită înțelegere asupra persoanei lui Isus Hristos. Mai concret, apostolul ne învață că Isus Hristos nu are altă preocupare decât mântuirea omului. El a suferit pentru cei neleguiți ca să ne aducă la Dumnezeu. Toată viața lui Isus Hristos, de la naștere la moarte dar și după înviere, constă în efortul de a-l mântui pe om. De aceea teologul romanocatolic Joseph Ratzinger spune că Isus Hristos este „numai mântuire”. Iar apostolul Ioan spune că Isus Hristos — nu doar moartea Sa, ci El ca persoană, El în întregimea ființei Lui — „este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 In 2,2). De aceea putem căuta cu toată inima să „creștem spre mântuire” (1 Pet. 2,2) deplin încredințați că Isus Hristos ne dorește mântuirea chiar și mai mult decât ne-o dorim noi. Nu trebuie să ne punem vreodată întrebări în legătură cu atitudinea lui Hristos față de noi, nici să ne îndoim asupra faptului că lucrarea de ispășire a lui Isus Hristos este o realitate care ne include și pe noi.

(7) Petru își formulează ideea într-un mod cu totul remarcabil. El spune că Hristos a suferit pentru cei nelegiuiți ca să ne aducă la Dumnezeu. Foarte subtil, dar foarte semnificativ, Petru îi include pe cititorii lui, cât și pe el însuși în numărul „celor nelegiuiți” pentru care a murit Isus Hristos. Astfel, apostolul îi învață pe creștini să nu facă, măcar în anumite situații, o deosebire între ei și cei necredincioși care le fac rău. În fața tentației de a se înțelege pe ei înșiși ca făcând parte dintr-o altă categorie față de cei ce îi prigoneau, Petru îi îndeamnă pe cititorii săi să privească spre Hristos și să înțeleagă că în raport cu Isus Hristos, orice om nu este altceva decât un nelegiuit pentru care a fost nevoie să moară Fiul lui Dumnezeu. Iar creștinul suferind, nemaivăzându-l pe prigonitor ca fiind un „altul”, ci ca având nevoie de Hristos „la fel ca și noi” (cf. Fap. 15,8), îl poate iubi și poate răbda orice din dragoste pentru Hristos care a făcut întocmai pentru el.

Published by Steven

I study theology and philosophy without ceasing. I have a B.A. in Philosophy from Arizona State University (2013), and an M.Div. from Fuller Theological Seminary (2016). I am currently an adjunct professor of philosophy at Grand Canyon University and a Ph.D. candidate at Fuller Theological Seminary.

%d bloggers like this: